Trebuie să recunosc că nu am nici măcar un grăunte de înţelegere pentru comunităţile virtuale ! Sunt absolut autist în ceea ce le priveşte, sunt lipsit de “organ” cum ar spune unii !
Nu le înţeleg entuziasmul, scopul şi nici modalitatea de funcţionare. Mi se par nişte idioţenii pentru oamenii plictisiţi, fără ocupaţie şi singuri.
MUD-urile şi MOO-rile sunt cele mai mari tâmpenii posibile. În primul rând sunt text-based, ceea ce vrea să spună că toate comenzile, obiectele, acţiunile şi avatarurile sunt prezente pe un ecran negru în faţa dumneavoastră ca o serie de propoziţii. Spre exemplu : “Sunt un elefant albastru cu urechile mari şi trompa lată pasionat de cultura chineză şi de sporturile marine”, şi, de asemenea, vă aflaţi într-un parc de distracţîi imens în nordul oraşului xxxx. La dreapta dvs (pt. dreapta, type right) se găseşte un carusel fabulos cu căluţi de mare de toate culorile”, etc., etc., Pentru a vă deplasa pe şosea înspre nord- type north-.
Marea “inovaţie” este că poţi comunica in real-time cu oamenii care participă.
Un alt avantaj îndelung clamat de designerii şi administratorii acestor MUD-uri, este acela că nu mai contează identitatea ta reală. Dacă te autointitulezi Cleopatra, atunci, cleopatra vei fi. O Cleopatra cu o pasiune pentru maşinile de curse, dar, whatever.
Acest tip de comunitate se pare că îţi poate mânca o groază de vreme, ba chiar, îţi poate oferi senzaţia aceea căutată asiduu de unii dintre noi de decorporalizare, dematerializare.
Spre deosebire de telefon care nu face decât să întărească ditanţele existente între cei doi participanţi la o conversaţie, prezenţa într-un MOO sau MUD oferă posibilitatea găsirii unor common grounds, a unui loc comun, terra firma pe care netizenii să-l considere a fi potrivit creeării unor legături durabile, a unor ataşamente.
Iată, se poate chiar socializa într-un astfel de mediu!
Întrebarea pe care am s-o pun este cât se poate de simplă : cum de nu vede nimeni redundanţa unui astfel de mediu, a unei asemenea comunităţi ? Nu vi se pare oarecum plicticos să dublezi cărţi şi reviste pentru care îţi foloseşti imaginaţia în aceeaşi măsură ?
Nu e obositor să comunici în real-time când trebuie în permanenţă să recreezi toată realitatea ?
Sigur, asta-ţi oferă un inestimabil sentiment al puterii, eşti god-like, a true creator, and at the same time, part of something bigger and meaningfull !
Com’on, este pentru jerks, care n-au cu cine sa vorbească cât este ziulica de lungă, care nu ies din monitoarele lor, şi consideră orele petrecute scribuind pe ecranul negru momente de relaxare. Pentru acel tip de oameni care nu mai au timp să citească, pentru că, dacă ar face-o n-ar mai avea timp de MUD-uri.
Please, comunităţi profesionale (medici, universitari, astronauţi) întâlnindu-se toţi într-o veselie pe net, în MOO-uri ? Dar, nu e mult mai facil să discute pe un newsgroup, sau pe messenger, sau pe un IRC ? Acum avem conferinţe virtuale televizate, cu transmisie audio-video, nu mai e nevoie de tastat şi tastat şi tastat la nesfărşit !
Dar, să zicem că înţeleg posibilitatea opţiunii . Sunt unii care vor, asta e ! Ce nu-nţeleg de loc e entuziasmul, viziunea paradisiacă, escatologic milenaristă a translatării minţii noastre într-o maşină, a depăşirii barierelor trupului, a nelimitatului, a posibilităţilor !
Again, please ! Pentru o comunicare atât de înceată şi ineficientă ca aceea bazată pe un text ? Pentru ce atâta pasiune ?
Pentru acele aşa-zise comunităţi virtuale care şi-au creat avataruri grafice şi vorbesc în continuu de un univers 3D atunci când şi Hellen şi Jack şi Bill sunt o serie de romburi, paralelipipede sau cercuri ?!
La baza acestor manifeste stă o lipsă, sau un preaplin de imaginaţie ? Aş fi curios dacă mi-ar răspunde cineva.
Încă un acclaimed feature al acestor M-uri : faptul că, spre deosebire de versiunile interactive ale jocurilor, n-au limitarea programării. Nu poţi doar să fragg-uieşti, să împuşti sau să cercetezi în funcţie de ce-au vrut programatorii, poţi să introduci propria creativitate, propriile secvenţe de program, propria personalitate. Nimic nu e predeterminat !
Iarăsi, please ! O să mă simt foarte bine, atunci când grafica acestor minunate dungeon-uri va ajunge la nivelul celei a RPG-urilor, sau a adventure-ilor, chiar a shooter-elor, chiar dacă nici la acestea nu există sentimentul de realitate-alternativă.
Să ne-nţelegem, cu toate discuţiile pe care le ştiţi, cu toate filmele, deocamdată n-am ajuns la mare chestie. Pixelii se văd încă, caracterele umane din jocuri nu se mişcă aşa cum ar trebui, sunt colţuroase uneori, au expresii fixe şi reduse numeric, etc. N-am creat o altă realitate, cu toate că nu ştim unde să situăm acele personaje de pe ecranele noastre, căci ele nu se află nici aici, lângă noi, nici undeva printre circuitele integrate ale maşinii care ni le arată, nu sunt nici în ţara în care locuim, nici în vreo altă ţară de peste ocean.
Lumea fabuloasă din spatele ecranelor monitoarelor noastre n-are nici un loc, nici un topoi, un spaţiu comun, o agora. Şi în acest sens, şi numai într-acesta putem vorbi de o realitate virtuală. Altfel, în ceea ce priveşte asemănarea cu aceasta, complexitatea şi gradul nostru de implicare în ea, mai avem zeci de ani până să putem spune că am trecut dincolo (crossover), că ne-am descărcat , la fel ca în Neuromantul lui Gibson, creierele într-o maşină.
Toate discursurile prezente pe net, sunt dicursuri outdatate, sunt “trecute” , făceau parte dintr-un val de entuziasme proprii unei epoci a speranţelor şi a paşilor de uriaş. Epocă în care s-a născut computerul aşa cum îl cunoaştem azi (şi nu în camere întregi), epocă în care a apărut WWW şi hypertext, în care schimbările revoluţionare se produceau odată pe an, sau chiar mai des.
Acum, când lucrurile s-au calmat, când frecvenţa de procesare a datelor nu mai saltă cu căteva sute de Mhz pe trimestru, când noi concepte de reţele nu răsar ca ciupercile după ploaie, când am atins un prag al reprezentativităţii grafice, nu ne mai putem permite să fim la fel de entuziaşti ca acum zece ani !
Să lăsăm adolescenţa de-o parte şi să ne concentrăm pe rezolvarea problemelor acestei dezvoltări accelerate. Visele trebuie să ne ghideze in continuare, dar să nu mai vorbim de vise în legătură cu lucruri despre care ştim că sunt numai frustrări!
Cât despre aşa zisa democraţie a netului, s-au făcut studii, sunt cazuri celebre (mă rog, în America) despre cât de importante sunt în astfel de comunităţi, şi, pe web în genere, identităţile reale.
Ţi se livrează din toate direcţiile acelaşi discurs uniformizator, globalizant, perfect potrivit epocii political correctness-ului : nu contează cine eşti sau de unde vii, ce culoare are pielea ta, ce ai sau nu între picioare, ci numai ce ştii să spui, să faci, online !
Tâmpenie maximă ! Curiozitatea finală a tuturor utilizatorilor CMC (computer-mediated communication) este, cine se ascunde în spatele nick-ului Jackass59, cum poţi să-ţi dai seama din ceea ce spune că preferă cineva (cărţi, reviste, muzici, filme), ce-I adevărat, ce nu, cine şi cum e acel cineva în realitate ! Da, în afara MUD-ului, sau MOO-ului, pentru că asta este ceea ce contează ! Carnea şi sângele ! Mersul la toaletă, mâncatul,băutul, şi, în aceeaşi linie, fututul! Nu-I vorba de nici o uitare, de nici un abandon, de nici o transformare sau transfigurare ! E pură pierdere de vreme !
Iar pentru cei care spun că se înscriu în astfel de comunităţi pentru a socializa, scopul final este întâlnirea face-to-face cu respectiva(ele) persoane.
Discuţia se prelungeşte în ultima vreme în legătură cu schimbul de identităţi sexuale pe net, cu abundenţa de nickuri feminine, cu măştile transsexuale implicate. Se pare că toţi bărbaţii vor să experimenteze feminitatea ! You guys out there, I’m a poor single teenage girl just waiting for a strong, firm, manly grasp of my shoulder ! Haha !
De unde era vorba de deschidere, de transparenţa, de lipsă de prejudecăti, acum ne dăm seama că, dimpotrivă, e vorba de ascundere, de jocuri, de măşti şi aparenţe !
Iluzia e mai puternică decât oricând tinând cont şi de faptul că nimeni nu te vede, îţi creezi ce avatar doreşti, poţi să fii cine vrei ! Iată de ce spuneam că scopul ultim al tuturor celor care se livrează unor astfel de jocuri pe net este acela de a şti cine se ascunde în spatele nickului Jackass59 ! Si-atunci, cum mai poţi să fii sigur pe orice, de oricine ?!
Problema comunităţilor virtuale, este problema democraţiei şi-a sistemelor deschise in genere, deschiderea permite oricui să se folosească de resursele sitemului, fără ca neapărat să aibă intenţii oneste, să vrea să perpetueze valorile după care acesta se ghidează.
Cât priveşte pierderea identităţii, asta e o problemă numai pentru cei care nu au una din start ! (to begin with)
Căci vii în acest spaţiu situat niciunde, încercând să-l defineşti, să-l modelezi conform propriilor dorinţe, al propriului caracter. Nimic nu răsare din neant ! Preferinţa ta pentru bondage şi fetişism nu e o identitate alternativă, nu se naşte ad-hoc, ci s-a copt în timp în anii de grădiniţă, de şcoală, între prieteni şi în familie. Lecturile tale, locurile vizitate, filmele văzute, muzica ascultată, toate au ceva de-a face cu asta. Ceea ce vrei e determinat de ceea ce eşti şi nu poţi să-ţi doreşti să fii altceva decât ceea ce poţi să-ţi doreşti !
